
Protocolul de la Montreal, înființat în 1989, a urmărit să elimine treptat substanțele chimice care epuizează stratul de ozon din întreaga lume, eliminând efectiv majoritatea utilizărilor, cu excepția celor considerate esențiale. Părțile la Protocolul de la Montreal au recunoscut necesitatea anumitor utilizări și au subliniat criterii specifice pentru definirea utilizării esențiale, care impun ca aceasta să fie vitală pentru sănătatea, siguranța sau funcționarea societății fără alternative fezabile. Utilizările de bază permise prin protocol au inclus diverse industrii, cum ar fi medicina, aplicațiile de laborator și stingerea incendiilor, cu măsuri pentru a minimiza impactul acestora. Deși Protocolul de la Montreal servește ca model pentru gestionarea substanțelor nocive, este posibil ca criteriile sale de bază de aplicare să nu fie universal aplicabile tuturor legislației UE privind substanțele chimice.
II. CE UTILIZARE SPECIFĂ AR TREBUI ȚINUT ÎN CAZ?
III. EVALUAREA DACA UTILIZAREA ESTE NECESARĂ PENTRU COMPANIE
IV. TERMENI SI CONDITII ASOCIATE CU DECIZIA DE UTILIZARE NECESARA